Evadarea
November 23rd, 2011
in intunericul zilelor noastre
am prins prin vizeta o raza
fotoni asezati in linie
incercand sa-mi intinda o mana.
am asteptat secunde cat anii
sa pot intelege un gand
am visat secole cat o clipa
sa pot primi o rasuflare.
sa ma duca departe de zidul jilav
departe de patura din gauri
departe de tot ce nu vreau sa indur
pentru ca am vrut sa fiu ceea ce sunt.
fotonii m-au mangaiat pe crestet
si mi-au spus cuvinte in soapta
parca prea multe si totusi, putine
sa-ndraznesc sa evadez.
s-ascult o crizantema
sa sarut un bujor de munte
sa imbratisez un lac de campie
sa deschid ochii si sa exist.
Intrebari proprii
November 23rd, 2011
Am trecut prin vai si concepte,
departe de de orice realitate,
aproape, insa de luna si de stele,
ridicand colbul mici in graunte.
am incercat sa strig si am crezut c-o fac
de fapt, urletul meu se ingropa in praf
si nu ma puteam misca, desi fugeam
si as fi vrut sa dispar, dar eram blestemat.
blestemat sa retraiesc negura ce-o nascusem
apasat de Pamantul pe care il tin in spate
destinul crud croid de zeitati ramase
cu dorinta de a face dreptate.
as fi vrut sa-i spun iertare
dar oare merita sufletul meu
sa scape si sa fuga printre
macii asezati pe dealuri?
atatea intrebari care se frang in nori
si cad asupra mea ca fulgere
zeii ma privesc si se intreaba
“inca un nebun, trezit din realitate?”
as vrea sa le dau dreptate,
daca nu as avea picioarele de lut,
as vrea sa ii pot multumi, din nou
sa pot exploda in stele si sa imi zboare sufletul.
chemat de soarele de dupa nori,
ii este prea teama sa devina vis
nestiind in prostia lui,
ca orice cadere poate deveni un zbor.
De undeva
October 5th, 2010
De undeva, de sus
dintr-un colţ de cer
coboară lacrimi spre noi.
De două ori, câte cinci.
De undeva, de jos
dintr-un colţ de câmp
o bucată de pâmânt
trăieşte îmbibată cu cenuşă.
Cenuşa visului tău,
împrăştiată în sus
spre colţul tău de cer
unde nu am putea ajunge.
De două ori, câte cinci
Ani de când plouă
o ploaie caldă
cu mii de amintiri.
Cu tine.
Prin pădurea de brazi (1)
September 5th, 2010
M-am trezit într-un vis. Am încercat să mai fiu treaz câteva secunde, dar pentru ce? Pentru ce să continuu să fiu treaz când toate lumile din jur se dărâmă, una câte una, una câte una, una câte una. am avut ceva lumi.
Merg prin pădure și disting aproape totul pentru că luna este acolo unde o știm. Este întreagă și altruistă. Mă opresc în dreptul unui brad și semi-lumini coboară printre ramurile lui și ale fraților lui. Am mers ceva prin pădure, prin miros de brad si aer tare, dar parcă niciodată nu e de ajuns să îl simt. Să simt fiecare inspirație de viață pentru că nu știu câte aș mai putea să am. Sunt vremuri grele. Sub un vodă nechibzuit, înconjurat de boieri puși pe căpătuială. Oameni fără suflet, fără visuri, fără culori în jurul trupului lor. Toți la fel, parte a unui întreg șarpe care se prelinge peste toate pământurile pe care le știm ca fiind ale noastre. Dar cine suntem “noi”? Ce mai avem “noi”? Nu mai avem multe, asta e sigur. De când merg prin pădurile astea de-acum, câteodată am văzut scene care ar fi îngghețat orice spirit mai puțin pregătit pentru cele lumești. Foarte lumești. Fapte din gânduri atât de jos pe termometrul spiritului uman. La început, mă întrebam: oare cum pot? Oare de ce fac asta și aia și așa mai departe. Din prea multe întrebări mi-am dat seama că nu pot răspunde eu pentru alte valori. Valori plecate din cetăți mai puțin atașate unor idei, sentimente, inițiative.
Continue reading this entry »
Nimic
August 16th, 2010
Totul se porni deodata, fara ca el sau ea sa isi dea seama de ce intampla exact. Strazile, cladirile, masinile dispareau ca desenele de pe asfalt sterse de apa de pe furtun. Iar oamenii… Oamenii dispareau intr-un urlet care se transforma in vuiet. Iar el/ea asista neputincios/a. Pentru ca acum stia ca de-acum incolo totul se va schimba. Inceputul sau sfaristul lumii. Inca nu era decis/a.
Nicio ploaie fara nori, deasupra dealurilor si vailor si doar un balon care se ridica printre picaturile de apa.
Niciun zambet in fata vetrei din casa batraneasca, pentru ca ingerii se vor lupta in rai.
Niciun ren nu va trage o sanie in Laponia, pentru ca povestile vor avea acelasi final.
Niciun spic de grau nu va deschide diminetile. Valhalla fara glorie.
Nicio privighetoare nu va canta oda naturii, cerul fiind prea albastru. Atat de albastru incat se transforma in negru.
Nicio serie de aplauze la finalul unui film.
Nicio litera in vreo carte, niciun mar in vreun pom asa cum nimic nu putea spune anecdotele vantului.
Niciun pian la cel care locuieste deasupra in serile de toamna. Care toamna?
Niciun apus fara valuri izbite de vreun tarm.
Totul se naste dintr-un nimic infim spre minus infinit pentru ca totul sa se prabuseasca in acelasi nimic infim spre minus infinit.
